Cala Gonone

Turul Sardiniei, episodul 2 - Cala Gonone. Reiterez faptul că imaginile nu îmi aparţin însă am acordul proprietarei pentru a le publica – legat de asta, am creat eticheta „featuring”.

Dacă ar fi să-mi aleg un loc de văzut din Sardinia, bazându-mă doar pe imaginile de acolo atunci acesta ar fi Cala Gonone. Recunosc, am tras cu ochiul la Google Earth ca să văd cum se ajunge, pentru că prima oară mi s-a povestit despre drum. Într-adevăr, bucata de drum de la Lotzorai la Dorgali pare să fie ceva de trecut pe listă, SS125 e numele lui. Deşi eşti la 10 kilometri de mare nu o vezi pentru că drumul e ocupat să urce şi să coboare prin munţi. Aproape de Dorgali drumul merge pe coasta muntelui, urmarind creasta dar mai jos de ea. În dreapta munte, în stânga vale. La un moment dat trebuie să faci brusc dreapta printr-un tunel care te scoate pe partea opusă a muntelui. Undeva jos pe malul mării e Cala Gonone.

Turul Sardiniei

Mai întâi de toate, un disclaimer. Eu n-am pus încă piciorul în Sardinia (şi rău am făcut se pare) aşa că imaginile din seria asta nu îmi aparţin. Când se executau cadrele de mai jos, eu eram prin Alpi la răcoare (la temperaturi scăzute, nu la închisoare). Totuşi nu vă fie frică, nu mă pândeşte închisoarea pentru furt de proprietate intelectuală pentru că am obţinut de la proprietara imaginilor (după tratative foarte dure şi îndelungate) dreptul de a le publica aici – unele le găsiţi şi pe colţul ei de internet, altele nu. Recunosc, am insistat să-mi dau cu părerea în timpul selecţiei cadrelor – şi prin dat cu părerea vreau să zic impus punctul de vedere.

Vă spun de pe acum că nu veţi găsi amanunte legate de logistică şi nici locurile nu le voi descrie dintr-un motiv evident – n-am fost acolo şi o descriere sterilă citită pe undeva mai mult ar dăuna. În anumite cazuri am să încerc să reproduc pasaje din ce mi s-a povestit. Nu se vrea a fi un ghid „Cum să vezi Sardinia cu x lei”, „Ce să vezi în Sardinia” sau „Top 10 destinaţii în Sardinia”.

Aşadar, vă prezint Turul Sardiniei în 50 şi ceva de imagini. Episodul 1 – Cagliari şi împrejurimi.

Bucureşti noaptea

Nu mai fusesem de ceva vreme la pozat prin Bucureşti şi dacă tot aveam şi jucăria nouă de încercat...

Într-una din zile am îngheţat binişor după lăsarea serii în Piaţa Constituţiei cu mâna pe telecomandă şi în alta, mai pe înserat decât seara, am mers un pic la pas pe splai. Mai jos rezultatele, cu comentariile aferente care să le strice farmecul, dacă au avut vreodată aşa ceva.

Câte ceva despre jucărie: Din păcate e cam soft (nah, ce să vreau şi eu acuma, nema multicoating, o oarecare vârstă...) şi din câte văd foarte sensibil la flare. Diafragma aia cu 15 petale e impresionantă şi într-adevăr bokeh-ul e destul de interesant, mai trebuie cercetat. Am încercat să fac şi stele din sursele de lumină însă razele sunt foarte fine. Cumva (n-am găsit explicaţia şi nu stau să o caut acum) un număr impar de petale dă o stea cu 2x număr de colţuri şi un număr par dă o stea cu tot atâtea colţuri ca şi numărul de petale. În cazul de faţă 15x2=30, de asta braţele nu sunt foarte vizibile. Dar divaghez – iată cam ce poate jucăria la diafragmă maximă. Nu că ar fi mare diferenţă dacă mai închid din diafragmă din punct de vedere al sharpness-ului.

Tunelul Bâlea

Aşadar, să închei cu Transfăgărăşanul că zice lumea că prea o lungesc. După ce am vizitat construcţii de gheaţă şi am mişunat un pic pe lac, ne-a mai rămas un lucru de făcut – lucru pentru care veniserăm pregătiţi. Cu frontalele pe cap am dat o raită prin judeţul vecin traversând tunelul rutier Bâlea.

La apropiere de tunel, drumul e acoperit de mai bine de 1 metru de zăpadă, după cum se poate observa din imagine.

Intrarea în sine nu e blocată decât parţial de nişte zăpadă troienită în faţa uşii metalice.

Hotelul de Gheaţă

Aşadar, dacă Pentacon-ul e plictisitor, atunci pot să anunţ că am descoperit bordelul aflat la cea mai mare altitudine din ţară - şi dacă nu ar fi elveţienii şi austriecii cu munţii lor şi cu legislaţia permisivă aş putea să zic din Europa. După cum v-aţi putut da seama din titlu, este vorba despre faimosul Hotel de Gheaţă de la Bâlea Lac.

Ta-na-na-naaaaam!

Jucărie nouă

Cum spuneam, mi-a sosit jucăria - din Grecia, de unde o comandasem (sau mai bine zis câştigasem, pentru că e vorba de ebay). E vorba de un Pentacon 135mm f2.8 preset, versiunea zebra.

Obiectivele de 135mm sunt destul de comune, poate la fel de comune ca cele de 50mm, cred că toţi producătorii au avut unul la un moment dat. În cazul de faţă prima variantă a obiectivului a fost comercializată sub marca Meyer-Optik Görlitz Orestor care mai apoi a devenit Pentacon. Aşa cum vă puteţi da seama după rezonanţa numelui, e vorba de o firmă germană, mai exact de una din Republica Democrată Germană.

Transfăgărăşan 2011

Fac ce fac şi tot acolo ajung, adică pe Transfăgărăşan. Dacă iarna trecută am fost pe Transfăgărăşan pe partea sudică până la Capra, anul acesta am zis că mergem să vedem cum e la Bâlea iarna.

Pentru a ajunge la Bâlea Lac varianta cea mai uşoară e să mergi cu maşina până la Bâlea Cascadă şi de acolo cu telecabina până sus. Există şi varianta urcat pe jos pe ambii versanţi însă mie mi-e dragă viaţa.

Astfel duminică la prima oră (de fapt a şasea) ieşeam din Bucureşti cu destinaţia Bâlea Cascadă, gândind că ajungem să prindem prima telecabină. La Predeal am tăiat-o pe Cold Creek (sună mai bine aşa?) unde au asfaltat de curând şi e decent. Ce nu e decent e drumul de la Râşnov prin Poiana Mărului – după vreo 3 kilometri de slalom printre cratere am decis că nu rezist 49 de kilometri cât arăta indicatorul şi m-am întors spre Braşov urmând drumul cunoscut spre Sibiu.

La un semafor din Codlea am scos aparatul din rucsac.

Breaking news

Punctul 1

Am ajuns din greşeală la un musical. Bine, nu unul adevărat cu oameni (where the performers will periodically dance about and burst into song) că probabil mi-ar fi fost fatal. Am văzut echivalentul din lumea Disney în forma numită Tangled. Probabil aş fi mai enervat că am ajuns fără voia mea la un musical dacă nu ar fi fost aşa distractiv.

Punctul 2

Spionii mei fideli (mmm, ca şi concept, poate fi un spion fidel?) mi-au făcut rost de moneda de 50 de bani cu Aurel Vlaicu – ediţie comemorativă. Mă rog, nu-s aşa de rare, cică sunt 1 milion în circulaţie doar că până acum nu am văzut eu una - aşa că m-am apucat să o pozez.

Gunoaie, câini şi gheaţă

Tocmai s-a încheiat un week-end aşa...cam „meh”. Am să dau vina pe vreme că n-am avut chef de mers nicăieri. Totuşi am zis că dacă tot nu plec din oraş ies sâmbătă dimineaţă la o plimbare să văd diverse locuri pe care am tot zis că merg să le văd.

Aşadar, sâmbătă dimineaţă am urnit maşina în direcţia gării Bucureşti Cotroceni. Ce gară e aia vă întrebaţi? E vorba despre o gară defunctă (sau mă rog, în comă). E undeva în spate la Cora Lujerului şi e situată pe linia de tren care tăia la un moment dat Bucureştiul. Această linie se desprinde din inelul feroviar din jurul Bucureştiului şi intră prin Militari. Linia o cunosc toţi şoferii pentru că toate străzile dintre Maniu şi Timişoara sunt tăiate de această linie (uneori dublă). Eu am descoperit locul destul de uşor dar de ajuns la gară nu am reuşit din două motive: şleaurile de gheaţă infernale formate pe drum şi turma de câini care abia aşteptau descălecarea mea. Am zis pas şi am mers la următorul loc, pasarela Griviţa.

Ajuns acolo am parcat în rând cu lumea...

Kukuruznik

Când eram mic pentru mine avioanele din lumea reală însemnau două lucruri. Fie dungile albe de pe cer care erau uneori acompaniate de un zgomot puternic (zgomot care la un moment dat a dispărut, presupun că s-au schimbat modele de motoare si sunt mai silenţioase) fie aratările bleu cu alb parcate la aerodromul de la Vânători. Le vedeam numai în trecere din maşină dar erau fascinante. Ce-i drept, nu arătau cum vedeam la televizor (sau pe timbre) că trebuie să arate un avion – astea aveau două rânduri de aripi!

Era mare chestie când vara ieşeau la stropit cu insecticid pentru tânţari pentru că ajungeau şi deasupra oraşului şi le puteam vedea în zbor. Îmi dădeam seama relativ uşor când se apropia unui pentru că făcea un zgomot infernal aşa că de cele mai multe ori reuşeam să ajung la fereastră sau, dacă eram afară, la un petec de cer liber ca să văd cum trece minunăţia.

Mult mai târziu (odată cu recomandarea de a-l scoate din serviciul armatei române după accidentul de la Tuzla) – am aflat că avionul respectiv se cheamă Antonov An-2 şi că nu e numai o vechitură rusească ci o vechitură faimoasă.

Escapadă londoneză

Aşa cum am mai povestit pe aici, la începutul lui noiembrie trecut m-am dat cu trenul pe sub Canalul Mânecii. De fapt am fost la nişte prieteni dragi pe care îi văd prea rar aşa că week-end-ul a fost cu mai puţină alergătură şi ceva mai multă vorbă.

Totuşi am făcut şi o mică plimbare iar rezultatele se văd mai jos.

Schimbarea gărzii călare.

În Trafalgar Square- un Mini Morris echipat mai de raliu fugărit de un X5.

C'est dingue

Cantonamentul de săptămâna asta e într-un fauxbourg în care nu am mai fost - interesant e că acesta chiar îmi place. Cel puţin centrul e chiar simpatic cu o zonă pietonală mică, cu restaurante, cu supermarche care se închide la 10 (mare chestie) şi cu gară.

Cu toate astea mi-am făcut plimbarea de seară până în fauxbourg-ul vecin la restaurantul turcesc descoprit săptămâna trecută. Vorba vine plimbare pentru că sunt două staţii de tren şi da, iau trenul. Culmea, trebuie să schimb pentru că trenurile, deşi trec o dată la câteva minute, nu opresc în ambele staţii care îmi trebuie mie.

Legat de asta, ziceam la un moment dat că îmi vine să plâng când văd ce infrastructură au. Gara din acest mic oraş satelit are 9 linii şi aceste 9 linii trec Sena în apropiere pe un pod (toate 9!). Toate vin de la Gara St. Lazare din Paris şi la ora de vârf e impresionant să urmăreşti trenurile care aleargă în toate direcţiile. Există trenuri express care nu opresc decât în gările mai mari şi există şi trenuri care opresc în toate gările. Toate trenurile trec prin clădirile de locuinţe şi nu le-am auzit niciodată folosind claxonul - poate şi pentru că în teorie nu se poate ajunge pe linie - peroanele sunt înalte ca la metrou şi toate gările au pasaje subterane. Garniturile nu sunt deloc elegante, în general sunt murdare, miros şi nici foarte silenţioase nu sunt. Totuşi, cel mai important, îşi fac treaba.

La întoarcere am avut "plăcerea" să asist la o scenă în gara unde schimbam. Cum aşteptam eu trenul liniştit un urlet înfiorător s-a auzit din direcţie sălii de aşteptare. Urletul (care continua, cu intensităţi variabile) era acompaniat de zgomote de lovituri în ceva mobilier. Gândul de început a fost "Aoleo, îl taie". Totuşi destul de repede sunetele au început să fie articulate şi am auzit un "Pourqoi tu me fais ca?".

Ah, l'amour! Of course. Micuţului isteric (era mic de înălţime) tocmai i se dădeau papucii de către o micuţă asiatică în colanţi cu model leopard. Omul urla în continuare ca înjunghiat, se făcea că pleacă, ieşea din sală şi apoi se întorcea înauntru. Până la urmă a reuşit să spargă un geam şi să se taie la mână. Noi cei de pe peron urmăream scena - eu sincer speram să nu facă vreun gest care să interfereze cu programul trenului meu (de genul să se arunce în faţa lui) sau să nu o lovească pe fată. La un moment dat i-a fluturat pumnul prin faţă dar doar ca să-i arate că s-a tăiat. După 4-5 minute de urlat a apărut în sfârşit şi cineva de la pază dar n-am apucat să văd cum s-a terminat telenovela pentru că a venit trenul.

Am mai vazut o scenă asemănătoare la Notre Dame, el îi urla duios ei să se urce înapoi pe scuter şi ea nu voia. Nu ştiam că le fierbe aşa sângele în vine francezilor, credeam că doar mai la sud.

N-am poze pentru azi, mai am doar o doză de Londra pentru data viitoare şi rămân fără material.

Plimbare pariziană

Trebuie spus că parizienii, pentru un motiv care îmi scapă cu totul, par să nu fie capabili de o călătărie normală cu mijloacele de transport în comun, atunci când e aglomeraţie. Logica (mea cel puţin) dictează ca atunci când se apropie staţia ta să încerci să ajungi mai aproape de uşă sau, dacă nu poţi, să îţi faci cunoscută intenţia întrebând persoana care îţi blochează drumul dacă coboară la prima (sperând astfel că îţi va înlesni trecerea). Ei nu, în Paris majoritatea îşi aduc aminte că trebuie să coboare după ce s-au deschis uşile. Urmează evident împinsături şi îmbrânceli ca să ajungă la uşă, în timp ce, de cele mai multe ori, nu-şi comunică intenţia – doar se zbat ca apucaţii (bonusul vine sub forma bagajului de care sunt însoţiţi şi care trece mai greu printre călători). Prima oară am crezut că era un nesimţit, a doua oară că era o aiurită dar deja de la a treia oară încolo a devenit enervant.

Iar când a fost grevă...ce să mai zic, am încasat nişte îmbrânceli cum n-am îndurat în x ani de RATB şi Metrorex. O fază amuzantă a fost când m-a împins cineva la urcare în aşa hal încât sigur aş fi gustat din vreun scaun din acela jegos (apropo, cretină idee să pui ceva textil în care se îmbibă diverse lichide într-un mijloc de transport în comun) dacă nu erau alţi oameni peste care să zicem că am aterizat. Recăpătându-mi echilibrul, mă pregăteam să mă întorc să văd cine a îndrăznit o asemenea chestie (deja aveam în cap o construcţie lingvistică care să menţioneze printre altele rudele defuncte pe linie maternă) când constat că franţuzoaica din faţa mea se cam zbate şi zice ceva de „pied” - „C’est mon pied!”. Eu, oarecum nedumerit mă gândeam la ce s-o fi referind. „C’EST MON PIED!” repeta ea dând din mâini. Ce-i cu ton pied? mă gândesc eu. Aaaaa, stau eu pe el... „Desolé, desolé”. Marcat fiind de gravitatea momentului, am bufnit în râs în timp ce ziceam asta. Singurul lucru bun la întâmplarea asta a fost că în loc să mă trezesc cu o poşetă în cap, a început şi ea să râdă.

Acestea fiind spuse, vă las cu o serie de imagini dintr-o plimbare de jumătate de zi prin Paris.

Staţia mea preferată, Lamarck Caulaincourt – una dintre cele mai adânci. E în curbă şi e situată undeva în spatele bisericii Sacre Coeur.

Road trip pe zăpadă

Prima plimbare cu maşina pe anul acesta am făcut-o ieri, pe o vreme numai bună pentru aşa ceva. A durat un pic să ne adunăm dar pe la 10 pornisem pe 8 roţi spre Cernavodă. La ieşirea de pe autostradă am văzut că drumul spre Rasova-Ion Corvin părea să fie cu zăpadă aşa că am lungit un pic traseul. Am dat o fugă spre Rasova pe un drum acoperit aproape în întregime de zăpadă.

La Rasova am întors (nu făcusem decât 19 kilometri).

Telecabinning

Toamna asta am prins un weekend cu vreme fantastică. Întâmplător eram la munte în ultimele zile ale lui Octombrie. Sâmbătă dimineaţă de cum am ajuns în Sinaia am decis că mergem undeva sus să profităm de vreme. Am ales telegondola de la Azuga pentru că nu mai fusesem acolo şi pentru că ar trebui să se vadă Bucegii în toată splendoarea lor.

Evident, la telegondolă era agitaţie mare, au pornit-o special pentru noi. Până nu dă o zăpadă, zona nu prea prezintă interes.

Vizibilitate perfectă şi, mai mult, nici un pic de vânt, cel puţin nu la staţia Sorica. Bucegii, cum ziceam.

Lomografeală

O chestie mică, aşa de început de an. Deşi uneori mai cochetez cu cititul nu am cărţi. Cel puţin nu în formatul clasic, foi tiparite şi legate unele de altele. Până recent nu aveam o bibliotecă care să sublinieze această lipsă dar acum nu mai merge. Am împrumutat nişte cărţi dar nu acoperă golul aşa că am adus o minune a tehnicii sovietice pe post de bibelou.

Despre bibelou am mai povestit acum ceva vreme.

Retrospectiva 2010

În teorie nu-i bine să te prindă Anul Nou cu poze needitate şi articole nepublicate. În practică e un pic diferit, depinde de situaţie. În cazul de faţă am lăsat un pic pentru anul viitor, nu de alta dar am fost tras în cărămidă în mod sistematic (şi în formă agravată aş putea adăuga) în ceea ce priveşte unele deplasări. Astfel am material nou din părţi pentru că n-am fost pe nicăieri. Vinovaţii se ştiu şi vor fi aspru pedepsiţi, de exemplu unora o să le mănânc ciocolata lăsată în custodia mea.

De fapt, de ce să nu recunosc, am fost la o tură scurtă până la Dunavăţu de Jos. Vremea a fost infectă dar în schimb foarte foarte rece ceea ce a dus la 0 cadre trase. Raportez cu această ocazie că drumul Tulcea – Dunavăţul de Jos este în întregime refăcut (şi pe alocuri chiar făcut pentru prima oară pentru că înainte de la Murighiol la Dunavăţu te descurcai cum puteai). Raportez de asemenea că am dat peste nişte locuri interesante pe lângă Isaccea.

Totuşi cu ocazia aia, mi-am găsit coloană sonoră. Pe acolo prin nordul Dobrogei în afară de reţele GSM străine (roaming la mine în ţară, yay!) se prind şi posturi de radio străine. Pe unul dintre acestea rula şlagărul în cauză (care ar fi rămas necunoscut mie dacă nu exista Shazam). Google Translate mi-a explicat în mare ce vrea duduia (în general nimic material, doar să nu-ţi fie frică şi să vii mai aproape) dar făcând abstracţie de asta, Ne boysya („Fără frică” - traducerea şi adaptarea redacţiei) pare a fi un slogan bun pentru 2011, că tot adăugăm la kilometraj peste câteva ore.

Acestea fiind spuse, vă las cu o selecţie de imagini de anul asta de pe unde am hălăduit – în general chestii care au fost scoase la montaj dar cu valoare sentimentală. Cu mulţumiri participanţilor pentru unele dintre imagini dar mai ales pentru companie.

Versailles

Auzit-am despre acest loc de ceva vreme şi cum toată lumea îl recomandă am zis să merg şi eu să văd cu ochii mei minunea. Într-o zi de sâmbătă am luat RER-ul galben în direcţia pe care o bănuiam eu a fi potrivită (bănuială corectă până la urmă) aşa că pe la 11 eram în Versailles.

Drumul de la gară (gara Chantiers, că sunt două la care poţi merge) merge pe o stradă destul de îngustă care nu prea cadrează cu imaginea pe care o aveam în cap de palat grandios însă strada dă într-un mega bulevard lat de aproape 100 de metri. Aşa da, chiar dacă nu se vede ce copaci, la capătul bulevardului pare să fie ceva exagerat de mare.

Palatul nu e înalt însă e foarte întins. Privindu-l din capătul bulevardului îmi provoacă o reacţie de genul „Ce-a fost în capul lor când au făcut asta?”. La construcţie palatul a înghiţit o sumă halucinantă estimată la 2 miliarde de dolari în banii actuali. Oalele de noapte erau din argint iar regele avea în dormitor o balustradă făcută din mai mult de o tonă de argint. Doar balustrada a costat cam 560.000 de livre, ţinând cont că mâncarea pentru 12 oameni pe o zi costa 14 livre. Şi ceea ce e mai interesant e că palatul continuă să înghită sume ameţitoare şi în zilele noastre pentru renovări şi achiziţionări de mobilă care a aparţinut palatului dar a fost vândută la un moment dat.

Mândru de realizarea-i, Ludovic al ţ-şpelea (unde ţ=14) stă pe cal în faţa palatului - acum mai dirijează "decât" traficul, ca să zic aşa.

E foarte greu de conceput că acest palat atât de grandios (megalomaniac?) a fost ridicat de un om care nu a făcut baie niciodată în timpul vieţii sale.

Tour Montparnasse

Cum ziceam altă dată (cred că am zis deja dar nu mai ştiu sigur) pe lista locurilor de făcut într-un oraş nou pun de obicei şi urcatul în random structură înaltă pentru a-l vedea de sus. Aşa pe fuga, nu-mi aduc aminte oraş în care să nu fi făcut asta.

La Paris primul lucru care îţi vine în minte referitor la ce am spus mai sus e turnul Eiffel şi ar fi o opţiune bună dacă nu ar trebui să te baţi cu restul de milion de turişti care vor şi ei acelaşi lucru (ca să nu mai zic de preţ). Ar mai fi dealul pe care e catedrala Montmartre dar e cam mic pentru o panoramă adevărată plus că de acolo nu se vede turnul Eiffel.

Acum trei ani când am fost în Paris am fost în turnul Eiffel că deh, vii la Paris-urci în turn altfel eşti neica nimeni. De data asta am fost să văd Parisul de sus din altă parte şi anume de pe turnul Montparnasse.

Dimineaţă am ieşit prin La Defense însă vremea a fost dubioasă şi n-am pozat decât un carusel care era cam stingher printre atâta sticlă şi metal.

De acolo am mers la cimitirul Pere Lachaise (de acolo v-am arătat deja poze) şi mai apoi un pic prin zona Saint Michel unde am mâncat şi am luat-o încetişor spre Jardin du Luxembourg.

De acolo se vede deja obiectivul. De fapt se vede cam de peste tot din Paris. Tour Montparnasse a fost construit în anii 70 şi a dat o lovitură atât de serioasă esteticii oraşului încât la doi ani după el s-a interzis construcţia de zgârie-noi în Paris. Cu cele 59 de niveluri şi 210 metri, turnul iese în evidenţă într-un mod neplăcut într-un oraş în care media de înălţime e 5-6 etaje.

Mă rog, să nu fim mofturoşi, avem acces pe terasă şi asta contează. Şi când spun terasă mă refer chiar la heliportul de pe acoperiş. Am urcat în turn la apus şi mi-am propus să rămân până se întunecă de tot să văd cum se aprinde oraşul încet-încet. Noroc că heliportul nu e singura zonă în care ai voie să stai pentru că altfel aş fi îngheţat. Am început cu imagini cu Parisul la apus...

Notre Dame

Domul Invalizilor

O staţie de metrou aeriană.

Pantheon-ul.

Biserica St. Sulpice din câte îmi aduc aminte din prima incursiune în Paris.

Arcul de triumf.

Ghetouri adevărate la periferie.

Jardin du Luxembourg cu umbra turnului Montparnasse în dreapta.

Şinele de tren care pleacă din Gara Montparnasse.

Champs de Mars şi baza turnului Eiffel.

Ştrumf la pozat.

Şi pauză de încălzire ca să mai apuc viu aprinderea luminilor. Am înşfăcat un scaun în zona unde se proiecta un film (la etajul cu barul) şi am aşteptat cuminte cam jumătate de oră. Rezultatul aşteptării...

Spre Notre Dame. Dârele de lumină sunt avioane care decolau de la Roissy.

Cu ocazia asta am descoperit o chestie interesantă. Mai toate clădirile înalte sunt construite în aşa fel încât să se mişte sub acţiunea vântului şi turnul Montparnasse nu face excepţie. Câţiva centimetri într-o parte, câţiva în cealaltă, de ajuns ca o expunere de 30 de secunde să iasă mişcată.

La un moment dat s-a făcut prea întuneric ca să mă mai chinui cu imaginile şi prea frig ca să mai îndur. Oricum e un loc fain. Clădirea e înaltă şi spre deosebire de alte clădiri în care am mai fost aici nu ai un acoperiş deasupra capului, eşti doar tu şi cerul. Plus că vederea noaptea e spectaculoasă. Merge şi o poză de grup, din aia cu blitz şi cu fundal negru, din aia pe care trebuie să scrii „Turnul Montparnasse, Paris, 2010” ca să ţii minte unde e făcută că altfel n-ai cum să-ţi dai seama.

Land der Berge: Fernpass (epilog)

Drumul cel mai bun nu e întotdeauna cel mai scurt. Ghidandu-ne după această premiză, ne-am întors de la Imst la Innsbruck prin altă ţară. Doiciland, că ne era dor, nu mai fusesem de joi pe acolo. Traseul e simplu...

...şi anume un mic ocol prin Lermoos şi Garmisch-Partenkirchen.

Prin Imst...

Pentru un oarecare motiv în partea asta munţii arată complet diferit, cumva mi se par mai spectaculoşi dar nu aş putea să spun de ce.

Fernpass pare pe hârtie o glumă faţă de trecătorile pe care am fost în zilele precedente (doar 1210m) şi oarecum aşa şi e. E foarte aglomerată (foarte) pentru că lumea chiar trece pe acolo pentru că e o rută importantă nu vin să caşte gura ca pe Stelvio. De asemenea, datorită altitudinii reduse nu se iese niciodată din pădure, nu există porţiune de gol alpin.

Şi totuşi, trecătoarea asta aşa mică cum e are farmecul ei. După cum se vede am stat în spatele maşinuţei roşii ceva timp – parte pentru că nu puteam depăşi de cât de aglomerat era şi parte pentru că pur şi simplu nu ne grăbeam.

Aproape de punctul cel mai înalt este un popas cu parcare restaurant, tot ce trebuie, adică inclusiv un punct panoramic.

Ce se vede jos verde e Blindsee iar ce se vede în departare cu capul în nori e Zugspitze – un vârf prea înderpărtat aş putea să-l numesc. Am avut noi plan să mergem acolo însă vremea nu a ţinut cu noi (bineînţeles că aş fi preferat să urc acolo decât să mă uit la sticlă colorată Swarovski).

În parcare la restaurant, un grup de BMW Isetta ieşit la plimbare cu valiză vintage, nu numai maşină vintage.

În zonă mai aproape mai e un masiv, Mieminger cu vârful Sonnenspitze şi cu lacurile Seebensee şi Drachensee. Peisajul din imaginile de pe Google Earth mă cam lasă fără cuvinte. Asta de exemplu. Ar fi mers o plimbare pe la lacuri, văd că traseul pleacă din satul Erhwald unde e ditamai parcarea fix pentru asta, să-ţi laşi maşina şi să pleci pe munte.

Şi totuşi în zonă rege e Zugspitze. Acoperişul Germaniei, vârful de 2962 de metri e situat la graniţa dintre Germania şi Austria şi la el urcă două telecabine, una germană şi una austriacă (la un moment dat trebuia să urci cu paşaportul la tine). Când îl vezi de pe şosea te întrebi cum l-ar putea urca cineva şi mai ales cum a ajuns să se ridice aşa cu 2000 de metri deasupra, vertical.

De asta spun că mi se par mai spectaculoşi munţii aici. În Austria parcă te pregătesc înainte, ştii că vei vedea munţi înalţi însă aici nu te poţi obişnui cu imaginea imensului bloc de stâncă ce răsare parcă din câmpie.

După cum se poate observa, chiar dacă ziua a fost excelentă din punct de vedere al vremii, sus la vârf un mic nor a persistat fără să vrea să se clintească. Trebuie să fie fain să dai 58 de euro (sau cât e) ca să urci sus şi să nu vezi nimic.

Revenind pe această cale la telecabine, ele sunt Eibseeseilbahn (cea germană) şi Tiroler Zugspitzbahn (cea austriacă). Uitându-mă la imagini şi la date, am impresia că m-am dat numai cu jucării până acuma. Tiroler Zugspitzbahn a fost deschisă în 1926 (!) şi renovată în 1991, urcă 1725 de metri în 10 minute şi fiecare cabină are o capacitate de 100 de persoane. Eibseeseilbahn a fost făcută în 1962 şi urcă şi mai mult, 1950 de metri – de fapt e cea mai mare distanţă pe verticală parcursă de o telecabină pe un singur segment din lume. Cea germană are doar doi piloni (faţă de trei, cât are cea austriacă) deşi e mult mai lungă. Cabinele sunt însă mai mici, de doar 44 de persoane. De fapt nu sunt singurele opţiuni, din partea germană se mai poate urca cu un trenuleţ cu cremalieră până la o altă telecabină. Pentru că cele germane aparţin de aceeaşi companie, cel mai interesant este cred turul, urci cu una şi cobori cu cealaltă.

Iar ce au făcut la vârf e SF. Nu înţeleg cu au putut aduce atâta material să construiască aşa ceva la 3000 de metri. De privelişte nu mai zic nimic. Imagini: Asta, asta şi asta şi ajunge că mă enervez că n-am ajuns acolo.

Şi asta a fost cu Land der Berge. M-a prins Crăciunul povestind, conform previziunilor. Fu fain, primul contact cu neamurile germanice a decurs cum mă aşteptam. Am văzut ce-mi dorisem (Stelvio) şi multe alte chestii totul în ordine si armonie (contra unui preţ, bineînţeles). Au rămas chestii de văzut prin zonă (evident, am fost acolo doar o săptămână). Acum tot ce rămâne de făcut este plănuirea următorului concediu. Se lucrează la asta, vă asigur...